Pentru prima dată, nu m-am mai ntrebat dacă am revenit sau dacă m-am ntors cu adevărat la o altă viață. Zidurile mănăstirii, ridicate din cenușă, mi arătau că moartea nu e sf rșitul, ci o trecere. Și că poate și eu, purt nd n mine cenușa anilor de nchisoare, puteam să ncep să clădesc din nou.
Am intrat n biserică. Lumina lum nărilor se reflecta pe icoanele noi, iar mirosul de tăm ie se amesteca cu lemnul proaspăt al băncilor. Am ngenuncheat și am simțit că zidurile din mine, cele care mă ținuseră captiv at ta timp, ncepeau să se clatine.
Nu știam dacă era renaștere sau doar o iluzie. Dar n clipa aceea, n mănăstirea reclădită din cenușă, am simțit că viața mi fusese dăruită din nou.
M-am nchinat și am aprins candela. Flacăra mică a tremurat o clipă, apoi s-a ridicat dreaptă, ca o rugăciune mută. n lumina ei caldă, icoanele păreau să prindă viață, iar tăcerea bisericii s-a ad ncit.
Am simțit că nu mai sunt singur. Că n acea clipă, universul ntreg mă privea prin ochii lui Dumnezeu. Am aprins candela nu doar pentru iertare, ci pentru a fi văzut, pentru a fi recunoscut ca un om care, după ani de ntuneric, ndrăznește din nou să ceară binecuv ntarea.
Flacăra ardea pentru păcatele mele, pentru zidurile care mă nchiseseră, pentru cenușa din care ncercam să mă ridic. Și n dansul ei fragil am simțit o promisiune: că iertarea nu vine dintr-odată, ci pas cu pas, așa cum lumina alungă ncet ntunericul.
Am rămas acolo, cu ochii n flacără, și pentru prima dată după mult timp am simțit că poate nu eram pierdut. Că Dumnezeu, prin acea lumină mică, mi spunea: "Te văd. Și asta e nceputul."