M-am urcat n burta vaporului care pleca spre Daphni. Ouranopouli se vedea din ce n ce mai neclar, nghițit de ceața de dimineață.Valurile se loveau ușor de carenă, ca niște șoapte vechi ce nsoțeau plecarea.Aerul era dens, aproape sacru, iar liniștea părea să ascundă o promisiune.
n acel moment, timpul nu mai curgea- doar bătea, ritmic, n inima vaporului.
Nu știam ce va urma. Plecarea a fost at t de nepregătită, nc t părea mai degrabă o fugă dec t o alegere. Mi-am luat un rucsac, mi-am pus adidașii n picioare și am ieșit pe ușă ca și cum aș fi vrut să scap de mine nsumi.
Nu eravorba de o destinație.Era vorba de distanță.De acel spațiu dintre cine eram și cine speram să devin. Autostrada nu m-a ntrebat nimic. Nici șoferul de camion care m-a dus p nă la graniță. Oamenii care m-au ajutat păreau să nțeleagă, fără cuvinte, că uneori tăcerea e singura formă de compasiune.
Și mi-am urmat părintele de nevoință. Acolo unde era nevoie de noi. Dincolo de lumea nvrăjbită. n tăcerea care vindecă. n rugăciunea care nu cere. n drumul care nu se ncheie niciodată.C nd am ajuns pe Sf ntul Munte, părintele Partenie a fost nt mpinat cu tăcere și cu nchinăciuni. Frații l cunoșteau. Nu din vorbe. Ci din rugăciune.